Cine plătește datoria soțului? - Ziua fără datorii

Îndrumare

Cine plătește datoria soțului?

Noul Cod Civil prevede că soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria. Această obligaţie nu se poate realiza decât printr-o informare reciprocă a soţilor privind diverse aspecte ale căsătoriei, de aceea în art. 318 se prevede şi dreptul la informare, conform căruia, fiecare soţ poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile şi datoriile sale. În caz de refuz nejustificat se poate adresa instanţei, care poate să îl oblige pe soţul celui care a sesizat-o sau pe orice terţ să furnizeze informaţiile cerute şi să depună probele necesare în acest sens.
Odată cunoscute informaţiile cu privire la datoriile existente ale soţilor, se pot naşte unele întrebări, cum ar fi: cine trebuie să plătească datoriile, mai precis, se pot îndrepta creditorii împotriva bunurilor proprii, sau cine plăteşte datoriile în cazul unui divorţ?
Iată câteva răspunsuri, în funcţie de câteva din situaţiile ce pot fi întâlnite mai des în realitate.
În cazul în care datoria rezultă dintr-un contract de împrumut încheiat de unul dintre soţi înainte de căsătorie, raportul juridic obligaţional există doar între soţul respectiv şi creditor, care nu ar avea niciun temei legal să se adreseze celuilalt soţ pentru plata datoriei, întrucât nu este parte în contract.
De altfel, art. 353 din Noul Cod Civil prevede că “(1) Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi. Totuşi, în cazul în care, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai în limita necesarului pentru acoperirea creanţei sale. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii.
Astfel, pentru neachitarea ratelor creditului, creditorul poate solicita executorului judecătoresc punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit.
Dacă soţul cu datorii figurează cu imobil în co-proprietate cu celălalt soţ, creditorul poate sesiza instanţa cu o cerere prin care să constate partajarea bunurilor comune. În cazul în care cota prezumat egală a soţilor la dobândirea bunurilor comune nu este contestată în proces, instanţa o va reţine ca atare şi poate să dispună partajarea imobilului prin atribuirea acestuia către soţul cu datorii, cu obligarea lui la plata către celălalt soţ a unei sume egale cu jumătate din valoarea imobilului, cu titlu de sultă, urmând ca imobilul devenit acum bun propriu al soţului cu datorii să urmeze procedurile de executare silită în vederea stingerii datoriei.
Desigur, pot exista şi situaţii în care, în virtutea relaţiilor de prietenie existente între soţi înainte de căsătorie, unul dintre soţi să fi garantat pentru celălalt soţ, angajându-se să plătească datoriile scadente în cazul în care acesta din urmă nu le achită, situaţie în care ambele părţi contractante răspund în aceeaşi măsură pentru debitul existent şi orice bun prezent ori viitor deţinut de aceştia poate fi executat silit.
În cazul în care datoria rezultă dintr-un contract de împrumut încheiat în timpul căsătoriei, soţii răspund cu bunurile comune pentru obligaţiile pe care le-au contractat împreună, conform art. 351 din Noul Cod Civil. Şi în trecut, în baza art. 32 alin. 1 lit. b din Codul familiei, contractarea unui credit în timpul căsătoriei reprezenta o datorie comună.
Soţii pot avea calitatea de codebitor sau de girant. În practică, de regulă, un soţ este titular, iar celălalt este codebitor/coîmprumutat/coplătitor, veniturile sale fiind luate în considerare, alături de cele ale soţului care solicită creditul, pentru a obţine un credit cât mai mare. Întrucât ambii soţi sunt parte în contract, amândoi au aceleaşi drepturi şi şi-au asumat aceleaşi obligaţii. Plata ratelor le revine amândurora, deoarece codebitorul/coîmprumutatul/coplătitorul are aceleaşi obligaţii ca şi titularul împrumutului. Dacă soţul nu îşi îndeplineşte obligaţiile, soţul codebitor este obligat să plătească datoriile scandente ale acestuia.
În plus, conform Noului Cod Civil, în măsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soţii răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, soţul care a plătit datoria comună din bunurile proprii devine creditorul celuilalt soţ pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni lui, din comunitate, dacă lichidarea s-ar face la data plăţii datoriei.
Soţul care a plătit datoria comuna în condiţiile de mai sus, are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea integrală a sumelor pe care acesta i le datorează.
În cazul unui divorţ datoriile vor trebui plătite de persoana căreia i-a revenit această obligaţie în urma partajului, conform actului de partaj voluntar sau hotărârii judecătoreşti. În cazul în care creditorii celor doi soţi nu au fost parte în acţiunea de partaj, hotărârea judecătorească nu le este opozabilă. Obligaţia de plată revine de regulă ambilor soţi, doar cu acordul creditorului putând reveni numai unuia dintre ei, întrucât riscul de neplată ar creşte în acest caz, o singură persoană suportând mai greu plata unei datorii contractate iniţial de două persoane.
În cazul în care, pentru a-şi proteja patrimoniul, debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la urmărire, prin înstrăinarea lor catre terţi prin acte cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, pentru a nu putea fi identificate şi indisponibilizate, creditorul prejudiciat are la dispoziţie acţiunea revocatorie, ca mijloc de protecţie a drepturilor sale.

Astfel, conform Art. 1.562 Cod Civil “(1) Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate.”
Efectele admiterii acţiunii sunt prevăzute de Art. 1.565 Cod Civil: “(1) Actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză.”
“(2) Terţul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea acţiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului. În caz contrar, hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii revocatorii indisponibilizează bunul pană la încetarea executării silite a creanţei pe care s-a întemeiat acţiunea, dispoziţiile privitoare la publicitatea şi efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în mod corespunzător.”
Trebuie avut în vedere că în cazul cesiunii de creanţă, în toate situaţiile de mai sus noul creditor are aceleaşi drepturi şi mijloace legale de acţiune ca şi creditorul iniţial, întrucât acesta a cesionat în favoarea noului creditor creanţa avută împotriva soţului/soţilor cu datorii, rezultată din contractul de credit, împreună cu toate drepturile aferente rezultând din sau în legatură cu contractul de credit, incluzând şi orice fel de garanţii în legatură cu creanţele cedate.

Autor: Claudiu Ganţoi, Avocat